(doua fotografii de la Panti, primite astazi, marti, 10 iunie, le gasiti la final)
Ce se mai poate spune dupa seara si noaptea petrecuta la banchetul Marii Revederi. Cuvintele sunt foarte putine pentru a putea exprima ceea ce s-a intamplat acolo. A fost pur si simplu o explozie de bucurie pornita dintr-un dor care ne mistuia pe toti. Am fost la fel ca acum 20 de ani: tineri (chiar daca unii cu tamplele carunte), exuberanti, cu manifestarile spontane ale unor oameni care se simteau ca intr-o familie. Am crescut de mici impreuna si ne cunoastem atat de bine incat nu au existat inhibitii. Ne-am dezlantuit la fel cum o faceam cand eram adolescenti. Si am remarcat ca am reusit sa-i integram excelent in aceasta atmosfera si pe partenerii nostri de viata.
A fost extraordinar, mai ales ca prin eforturile lui Nic am reusit sa-i aducem mai aproape de noi pe Teo, din State, si pe Adi Gorea, din Canada. Iata ce mesaj am primit de la Teo duminica dimneata: „In primul rand, inca o data multumiri pentru eforturile facute pentru intalnire (blogul, emailurile, si restul!). Am aflat foarte fain despre ce se intampla si asa mi-a mai trecut din shucareala ca nu am fost si eu acolo. Nu ca nu as fi vrut!!!!.... „
Va multumim la randul nostru pentru ca ati fost alaturi de noi, chiar si de la distanta. Iar cand ajungeti in tara, asteptam sa ne dati un semnal.
Si cred ca cel mai mare compliment ni l-au facut dascalii nostri, care au fost alaturi de noi. Doamnele profesoare care ne-au parasit la miezul noptii si domnii profesori care au plecat abia spre dimineata. Si chiar ne-au laudat ca am reusit cu totii o organizare perfecta. Iar dl. profesor Sarbu cred ca a exprimat cel mai bine in cuvinte impresia generala: „M-ati facut sa ma simt de-al vostru”.
Iar domnul diriginte Amalinei a fost extraordinar. Mai ales ca desi promisese ca vine pentru o ora, a stat, de fapt, mai bine de 2 ore. Nu i-a fost usor, credeti-ma.
Am spus la scoala ca ne-am intors din pauza. Dintr-o pauza mare, ca sa ne intalnim cu parintii nostri spirituali, cu dascalii dragi si cu amintirile noastre. Altceva nu-mi mai aduc aminte. Emotiile ma gatuiau. Probabil ca ma va ajuta Panti, care a filmat totul.
Dar pot sa va spun ca dupa petrecerea de la Bolta Rece am simtit ca parca NE-AM INTORS ACASA. Pentru ca dorul de casa te mistuie teribil. Ne-am intors acasa si am reusit cu adevarat sa ne reintalnim cu adolescenta noastra (dupa cum spunea, atat de frumos, mama lui Calin – si-i sarut iarasi duios mainile pentru ceea ce a scris).
De aceea va provoc pe toti sa imi trimiteti pe mail impresiile voastre despre ceea ce ati simtit. Le voi aduna si vor fi postate pe acest blog intr-un text unitar. Nu va ascundeti sentimentele. Nu va fie frica de cuvinte. Oricum sunt prea putine pentru a putea exprima ceea ce am simtit cu totii. Si sunt convins ca vom repeta aceasta experienta. Cineva, nu-mi aduc aminte cine, a lansat ideea de a organiza chiar Revelionul impreuna. Ganditi-va bine ca s-ar putea sa se intample.
Postări
